Am inceput anul exact asa cum trebuie:)) cu niste certuri, niste lucruri neclare, niste nedreptati, niste suspiciuni... salata mea numita mod de a trai. Cand spun ca mai am putin si disper, nu glumesc, pentru ca in fiecare zi trebuie sa se intample ceva care sa deranjezeze linistea mea interioara.
Realizand faptul ca prietenii trebuie sa ti-i alegi bine... ramai cu realizarea, ca pe ei nu ii intereseaza din simplul motiv ca au cu ce sa isi umple timpul. Poate ca dramatizez eu, sau poate ca am gresit cu ceva in ce am facut; cert este ca n-ai cum sa traiesti cu ei, dar nici fara ei. Si desi ai cativa prieteni buni, si aia mereu ocupati, cum sa ii mai numesti " buni " daca vezi in ei umbre de rautate, ganduri ascunse si egoism. N-are rost sa ma prefac sau sa ma ascund sub versuri de melodii patetice,sau sa scriu eseuri despre importanta loialitatii si a comunicarii, ca oricum nu ajuta pe nimeni cu nimic asta.
In esenta, ceea ce vreau sa subliniez prin post este ca pentru mine, in momentul de fata, viata este un continuu junghi in coaste. Da, am folosit o metafora pentru a descrie starea pe care o am si ce simt cand trec zilele pe langa mine si eu vad ca totul e din ce in ce mai rau. "Desteptarea" mea nu consta in maturizare brusca, sau o incercare esuata de a parea ca am o stare zen tot timpul, cand de fapt ma dau cu capul de pereti acasa ( :)) not really ). Treziti-va la realitate! Va vorbiti unul la spatele celuilalt, si va considerati prieteni. In loc sa le corectati greselile, voi mai rau accentuati ce fac. ( grav e ca intr-o vreme faceam si eu asta).
