Cand esti implicat intr-o relatie ce iti consuma timpul, energia, suflul, inima(aproape tot) si iti daruesti sentimentele in mod sincer, este inevitabil ca persoana pe care o iubesti sa iti returneze iubirea in acelasi mod, insa nu de cele mai multe ori.
Punandu-ti sperantele, visele si vorbele in nadejdea persoanei iubite, te simti in siguranta, ai impresia ca totul e ok, ca nimic nu poate fi distrus sau schimbat; conceptul asta se formeaza in mintea celui ce iubeste intr-o maniera oarba: nu vrea sa auda, sau sa vada ca realitatea e altfel decat si-a construit-o el, iar tot ce trebuie sa se intample pentru ca lucrurile sa ia o intorsatura "gigantica" este sa ii fie casapita inima. Cum se poate una ca asta? E simplu: minciuna- cel mai usor mod de a tortura pe cineva (si asta nu o zic doar eu).
Ce iti mai ramane sa faci, ce mai poti crede cand totul in jurul tau se transforma in minciuna? Iti e greu sa renunti la persoana respectiva, insa totodata nu poti sa uiti, parca te bantuie tot timpul faptele savarsite de el/ea. Te doare nespus de mult, incerci sa uiti, sa ignori, sa razi, sa plangi, sa te uiti in gol, sa fii impasibil la tot ce e in jur, sa nu faci nimic. Si ajungi sa simti... nimicul dureros ce intervine cand dragostea si dezamagirea sunt la egalitate. In lupta dintre cele doua, in cele din urma ramane doar una, insa intotdeauna va avea ranile provocate de cealalta, fiindca o dragoste adevarata nu exista in mod constant intre doua persoane, ea trebuie modelata astfel incat sa para frumoasa. Iar la final, vei ramane cu o creasta pe inima; chiar si bandajata sau vindecata, tot doare, si o sa doara.
Dar cea mai frumoasa, unica si "curajoasa" inima e cea care reuseste sa bata intotdeauna cand este ranita si niciodata nu renunta la asta.
